Elegie
Octavian Paler

Mai bine să umplem cu flori
toate craterele vulcanilor,
să uităm morţii neîngropaţi
şi vîntul să caute singur
ce mai e de găsit prin cenuşă,
mai bine să ne ducem departe de rănile noastre,
să nu regretăm nimic şi să cultivăm trandafiri,
mai bine să fixăm sărbătorile
în zile fără memorie,
mai bine să ducem ucigaşilor crini
şi să-i decalrăm inocenţi,
mai bine să convingem fantomele
să ne lase în pace,
să ne ducem departe de rănile lor
şi cît mai discret,
să nu deranjăm cu tristeţile noastre pe nimeni,
înainte de a spune că toate acestea-s fireşti.

Dezvelita de principii, pierduta in moravuri, sunt a lumii, oare? Ravnesc la idealuri, dar ma inec in resemnare. Un om singur intre oameni singuri. Primesc ce mi se da fara a scrasni din dinti, dar imi doresc sa nu mi se dea nimic. O balanta continua ce atarna cand intr-o parte cand in cealalta fara a hotara o soarta. Batuta de vant inspre lume, ridicata de soare catre cer, nu imi dau seama exact unde sunt. Poate in cautarea unui lucru, dar care,nu ini dau seama. Sunt cu toti si cu nimeni. Iubesc pe toti si pe nimeni. Indiferenta doare, dar indiferenta este leacul durerii. Suntem creati pentru a rani si a fi raniti, pentru a muri si omora, pentru a ierta si a fi iertati, pentru a iubi si a fi iubiti, pentru a zambi si a face pe altii sa zambeasca, pentru a trata si a fi tratati cu indiferanta, egoism, pentru a deveni oameni. Nu stiu ce vreau, nu stiu unde merg, nu stiu daca deciziile mele sunt bune, dar mi le asum. Stiu ca nu stiu nimic, dar merg mai departe pe calea ce ma duc cand pasii inimii, cand cei ai ratiunii, astfel incat sa nu regret nici o urma a trecututlui. Voi reusi oare?